Metafizica - Aristotel

Categoria: emblematic europa.

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

 Metafizica este operă esențială a filosofiei europene. Cartea a avut o influență majoră în istoria ideilor și, alături de alte scrieri ale lui Aristotel, a stat la baza gândirii europene până la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Vastitatea operei aristotelice este remarcabilă. După caracteristica literară, această operă se împarte în trei mari grupe.

1. Lucrările editate de Aristotel însuşi. Acestea au o formă dialogică şi îşi au originea în epoca în care Aristotel aparţinea Academiei platonice. Din nefericire ele s-au pierdut, nemai rămânând decât câteva fragmente răzleţe.

2. Colecţii făcute cu ajutorul elevilor săi pentru a fi folosite ca material didactic în Lykeion. Acestea cuprindeau domenii diverse. Este instructivă în această privinţă lucrarea Constituţia ateniană găsită şi editată în 1892 de Kaibel şi Wilamowitz, care n-ar fi decât o parte dintr-o operă monumentală ce purta titlul „Politeia”.

3. Lucrări pur ştiinţifice. Acestea s-au păstrat în întregime şi au forma unor prelegeri, având adesea neglijenţe stilistice şi exprimări obscure, explicabile prin moartea neaşteptată a autorului, care l-a împiedicat de a le da o formă finală. Aceste scrieri se împart în:

 a) Scrieri cu caracter logic ce au fost adunate în epoca bizantină sub titlul Organon (unealta spirituală). Aici sunt grupate:

 - Categoriile (moduri ale existentului);

 - Analitica priora (despre silogisme) şi Analitica posteriora (despre argumente, definiţii şi împărţiri);

 - Peri arimineias (De interpretatione, despre principiu şi judecată);

 - Topica (un fel de îndreptare pentru arta de a discuta, precum şi o colecţie a sofismelor, pe care Aristotel le combate, descoperindu-le erorile logice).

 b) Scrieri din domeniul ştiinţelor naturii: Fizica (în 8 cărţi), Despre cer (4 cărţi), Despre naştere şi dispariţie (2 cărţi), Meteorologie (4 cărţi), Despre suflet (3 cărţi), Istoria mare a animalelor (10 cărţi) şi asa-zisa Parva naturalia.

 c) Scrieri etice. Opera principală este Etica Nichomachiana (în 10 cărţi), numită aşa după Nicoimachos, fiul lui Aristotel. Eudemos, un elev al lui Aristotel, a preluat această etică care s-a afirmat sub numele de Etica Eudemica. În afară de acestea, mai este cunoscută o a treia etică, prelucrare a celorlaltor două anterioare, cunoscută sub numele de Etica mare (Magna moralia). Aristotel a mai scris şi o lucrare de etică practică sau aplicată, cu titlul Politica (în 8 cărţi), care a rămas neterminată. Tot aici se mai poate aminti un dialog Eudemos, care s-a pierdut.

 d) Scrieri din domeniul esteticii: Retorica (în 3 cărţi) şi Poetica.

 e) Scrieri cu caracter filozofic general: Metafizica (în 14 cărţi).

 A (I)

Toţi oamenii, prin natură, au dorinţa de a şti. Semn, chiar satisfacţia dată de simţuri, fiindcă, pe lângă folos, ele, iar dintre toate, în primul rând, văzul, mai aduc mulţumire. De altfel, preferăm văzul, nu numai când ne îndreptăm către ceva anume, dar şi atunci când nu avem vreo intenţie. Cauza e aceea că, dintre toate simţurile, el ne face să cunoaştem mai bine şi ne descoperă mai multe diferenţe. Prin natură toate vieţuitoarele au senzaţii, doar că la unele trec în memorie, la altele nu, de aceea, primele sunt mai inteligente şi mai în stare să înveţe decât cele în neputinţa de a‑şi aminti. Dar abilitatea, când nu este însoţită de percepţia sunetelor, nu presupune nici capacitatea de a învăţa (ca la albine şi la alte genuri de vieţuitoare, tot asemenea). Ceea ce înseamnă că de învăţare sunt apte doar acelea care pe lângă memorie mai au şi acest simţ. Vieţuitoarele, în genere, trăiesc cu reprezentări şi amintiri, de experienţă având prea puţină parte. Téchne^1’ şi raţionamentul sunt doar ale neamului omenesc. Experienţa oamenilor se naşte din memorie, în sensul că mai multe amintiri privitoare la acelaşi lucru pot, în cele din urmă, să se constituie într‑o experienţă. Întrucâtva, aceasta pare apropiată de ştiinţă şi de téchne, dar ştiinţa şi téchne vin totuşi oamenilor din experienţă. 

B (III)

Ştiinţa care urmează a fi identificată trebuie examinată mai întâi în problemele ei de principiu, iar în funcţie de acestea şi acelea despre care unii au formulat păreri distincte faţă de cele ale noastre, în plus mai fiind însă şi altele neglijate. Cine vrea să rezolve o problemă este de folos să problematizeze bine, pentru că euporia este dezlegare a aporoumenelor presupuse, şi cine nu ştie cum e nodul, nici nu‑l desface. Faptul de a fi în aporie¹ al minţii noastre arată că el este chiar al lucrurilor cărora ne aplicăm, în aporie mintea noastră fiind cam asemenea unora care se află legaţi: nu pot nici într‑un fel să meargă înainte; de aceea, toate dificultăţile trebuie să fie cercetate cu precădere, din motivele arătate, dar şi pentru că a începe o identificare fără a examina preliminar problemele este la fel cu a merge fără a şti unde şi a nu putea şti dacă ceea ce a fost găsit era şi ceea ce se căuta. 

D (V)

 1. Principiu (¢rc») se zice mai întâi acelui ceva de la care începe mişcarea lucrului, ca, de exemplu, începutul unei linii drepte sau al unui drum, în partea aceasta, pentru că în cea opusă, este altul. Mai este şi acel ceva cel mai bun de la care orice lucru porneşte, aşa cum în ştiinţă, uneori, nu se pleacă de la început şi de la ceea ce este prim în obiect, ci de la ceea ce face studiul cât mai uşor...Trăsătura comună a principiilor deci este de a fi, mai întâi, în ordinea fiinţării, a generării şi a cunoaşterii. Între ele, unele sunt prezente‑în, altele sunt în afară. De aceea natura este principiu şi, tot asemenea, elementul, gândirea, alegerea deliberată, substanţa şi capătul – tò oú éneka, întrucât pentru multe, principiul cunoaşterii este binele şi frumosul.

E (VI)

 1. Cercetarea noastră este a principiilor şi a cauzelor celor ce sunt, este limpede, că a lor, întrucât sunt, dacă este o cauză a sănătăţii şi a bunei stări. De asemenea se poate vorbi şi despre principii, elemente şi cauze ale entităţilor matematice iar, în genere, orice ştiinţă dianoetică sau care, fie şi în oarecare măsură, se foloseşte de raţionament, tratează despre cauze şi principii, cât mai riguors sau cât mai simplu. Acestea însă, aplicate unui ceva anume, dintr‑un gen anume al fiinţei sunt privitoare numai la el, şi nu la fiinţa luată în absolut şi întrucât este, şi nu au a se ocupa nici cu esenţa...Există deci trei filosofii teoretice: matematica, fizica şi teologica. Nu e îndoială că, dacă divinul este prezent undeva, este prezent numai într‑o natură nemişcată şi separată, în acest caz, ştiinţa despre genul supremelor realităţi este şi mai presus faţă de toate. Astfel, ştiinţele teoretice sunt cele de preferat şi, dintre ele, aceea [teologică]. S‑ar mai pune, apoi, întrebarea dacă filosofia primă este a universalului ori este despre un gen anume şi despre o natură anume, căci în matematică se distinge între geometrie şi astrologie care se aplică unor naturi determinate şi cea universală, comună tuturor. 

M (XIII)

1. Care este substanţa sensibilelor, despre aceasta am tratat în Physica¹, atunci când am vorbit de materie şi apoi când am cercetat substanţa în act². În cele ce urmează vom căuta să luăm seama de faptul dacă dincolo de substanţele sensibile este sau nu alta imobilă şi eternă, iar dacă da, ce este; mai întâi de toate în mod particular, trebuie să examinăm teoriile altora, întrucât dacă s-au înşelat cumva, noi, la rându-ne, să nu repetăm aceleaşi greşeli; iar dacă se va întâmpla ca vreo afirmaţie de a noastră să fie ca a lor, să nu ne stânjenească faptul, în asemenea situaţie, cuvenindu-se mai curând, să fii mulţumit că, în unele privinţe, poţi să gândeşti mai bine ori, măcar, nu mai rău. Două sunt părerile privitoare la ceea ce discutăm, una, că entităţile matematice, precum numerele, liniile şi altele asemenea sunt substanţe şi alta că ele ar mai fi idéai [-„idei“]. Unii însă consideră numerele şi [„ideile“] – idéai că sunt două genuri distincte³, alţii ca având aceeaşi natură⁴ şi încă mai sunt şi dintre aceia care zic că substanţe sunt numai entităţile matematice⁵.

Aristotel a fost unul dintre cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice. S-a născut în Macedonia, în anul 384 î.Chr. Tatăl lui a fost medicul personal al regelui macedonean din acea vreme. La curtea regelui, Aristotel s-a împrietenit cu fiul său, Filip. Probabil sprijinit de acesta, în 367 î. Chr., a plecat la Atena pentru a-și continua studiile și s-a înscris la Academia lui Platon. A rămas aici douăzeci de ani, dovedindu-se mai întâi un elev strălucit, apoi un profesor și un gânditor pe măsura maestrului său. După moartea lui Platon, Aristotel a fost chemat la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația fiiului său, viitorul Alexandru cel Mare. A revenit apoi la Atena, unde a înființat propria lui școală, Liceul. Va preda aici timp de doisprezece ani și își va continua neobosit cercetările până în anul morții, 322 î.Chr.  

Scrierile sale acoperă numeroase subiecte - inclusiv fizică, biologie, zoologie, metafizică, logică, etică, estetică, poezie, teatru, muzică, retorică, lingvistică, politică și guvernare - și constituie primul sistem cuprinzător al filozofiei europene. Vastul sistem filozofic și științific conceput de Aristotel a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Unele dintre cele mai importante scrieri ale sale sunt: Metafizica, Politica, Etica nicomahică, Categoriile, Topica.

Traducerea a urmat textul ediţiei Bekker: Aristotelis opera ex recensione Immanuelis Bekker edidit Academia Regia Borussica (II, 1831) la care s-a adăugat paginaţia standard. Au mai fost consultate ediţiile: W.D. Ross, Aristotle’s Metaphyisics, 2 vol., Oxford; W. Jaeger, Aristotelis Metaphyisica recognovit brevique adnotatione instruxit, Oxonii e Typographeo Clarendoniana (1985); G. Reale, Aristotele. Metafisica, saggio introduttivo, testo greco con traduzione a fronte e commentario, I-III, Milano, 1995 (edizione maggiore); şi edizione minore, 1992.

 Despre traducător:

 Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu (n. 1937) este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti din anul 1971, cu o teză despre inducţia aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, ţine un curs masteral de istoria filosofiei greceşti şi romane. Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

https://www.ucv.ro/pdf/international/informatii_generale/doctor_honoris/Gheorghe_Vladutescu.pdf